ai întrebat cum îmi este ziua

și în loc să răspund,

am simțit cum gândul se desface,

cum în mine se deschide o dilemă existențială

trăită într-o toamnă lucidă

o stare în care iubirea nu se mai simte,

dar nici nu dispare complet,

doar se gândește.

tramvaiul trecea lent,

ca o propoziție care se teme să-și închidă sensul,

și cafeaua din mâna mea

devenea un instrument de măsurare a tăcerii.

am înțeles că ziua mea seamănă cu tine:

prea conștientă de sine,

prea lucidă ca să mai poată fi simplă.

totul are forma unei demonstrații ratate,

iar aerul miroase a rațiune uzată.

te-am revăzut în gând,

nu ca bărbat,

ci ca o formulă pe care o tot recitesc

fără s-o mai cred,

dar nici nu pot s-o uit.

erai exact, aproape abstract,

un tip de prezență care nu se mișcă,

doar influențează aerul.

aveai în tăcere ceva ce părea matematic,

o ordine care se apără de viață.

îți plăceau ideile mai mult decât oamenii

și femeile care te ascultau doar pe jumătate,

pentru că restul tăcerii ți-l doreai pentru tine,

ca pe o formă de proprietate intelectuală.

nici nu cred că te-am iubit,

poate doar am confundat un reflex de toamnă

cu o formă de revelație,

cum confunzi în tramvai geamul cu cerul

când cafeaua încă e caldă și gândurile sunt vagi.

mă gândeam la tine printre oameni

care nu mai cred în sens,

nici în poezie,

nici în Dumnezeu,

doar în notificări.

noiembrie curge în mine ca o stradă udă,

fiecare frunză e o ipoteză ratată despre eternitate.

mă simțeam stoică, dar fără școală,

ca un Seneca care a pierdut tramvaiul

și încearcă să-și salveze demnitatea dintr-un latte vărsat.

nu, nu era iubire,

era doar un exercițiu de metafizică aplicată,

un mod de a demonstra că și melancolia

poate avea formă umană.

așa îmi este ziua:

un paradox blând,

o aporie care respiră,

o formă de liniște care nu crede în sine,

dar continuă să existe.